Din respect, nu stiu daca iubire

Niciodata nu am fost baiatul tipic, care il admira pe tatal lui in tot ceea ce face, care se roaga de el sa crape un lemn/ sa infinga un cui intr-un ciocan. Mereu am fost cel care 'a stat sub fusta mamei' si a cautat protectie si exemplu numai la ea. Adevarat, poate acest fapt este influentat deoarece in majoritatea timpului tata nu prea era acasa, fiin sofer de tir, si totusi.
In conluzie, recunosc: pentru un tata nu sunt fiul perfect, nici macar nu ating ideea. Nici atunci nu am putut si nici acum nu pot sa ating ideea 'barbatului din secolul XX', care stie doar munca fizica, punct. Mie imi plac alte lucruri, dar nimeni nu pare a intelege, toti se astepta sa fii ca tatal tau! Daca nu esti, simplu - il sfidezi.
Nu am spus la nimeni relatia pe care o am eu cu tatal meu, nu stiu cu ce ar ajuta, nu stiu daca ar ajuta.
Poate.
Fiti buni unul cu celalalt.

Sunt facut din piatra tare

Oare sunt prea bun?
Nu, nu mi-o luati in materie de narcisism, supraapreciere s.a.m.d, sunt exact opusul. Insa stiu ca sunt o persoana buna la suflet. Mereu am ajutat (si probabil mereu voi ajuta) lumea fara sa astept nimic inapoi. Cazul ideal ar fi sa primesc inapoi bine, cazul acceptabil ar fi sa nu primesc nimic, insa de cele mai multe ori nu primesc altceva decat suturi in fund. Multe suturi in fund.
Si nu stiu daca in majoritatea cazurilor persoanele realizeaza ca dau suturi in fund, poate o fac fara sa constientizeze, crezant ca nu fac nimic rau, cu toate astea ranindu-te in cele din urma.
Da, am parte de ele. Dar cine nu are?
Daca stam si analizam mai bine situatie de ce nu avem parte> Avem parte de tot ce e rau. Sau cel ptin eu am. Sau cel putin asa cred.
Ziua de azi a fost buna, in limitele faptului ca am avut doua ore de fizica una dupa alta si ca pana poimaine trebuie sa citesc un roman (Mara, Ioan Slavici).
Ati ghicit, ma duc la citit, noapte buna.
Fiti buni unul cu celalalt.

Posibilitati exista. Dorinta nu (?)

Stiu, stiu ca mi-am incalcat promisiunea de a posta in fiecare zi lasan blog-ul balta pentru 3-4-5 zile. As minti daca asi spune ca nu am avut timp. Am timp, dar il pierd mereu. Fug de el, sau el de mine...
In alta ordine de idei, orele de fizica sunt acceptabile momentan, in afara faptului ca profesorul isi cam bate joc de mine cam la fiecare ocazie e bine. Poate (doar poate) exagerez, poate sunt doar eu care cred ca ma uraste, poate nu o face, poate nu are ceva cu mine, poate... insa pe alta pagina, poate are ceva cu mine, poate ma dispretuieste, poate...
,,Poate" poate fi foarte interpretativ, depinde cum il iei si ce negatie pui sau nu in fata lui.
Nu mi s-a intamplat nimic extraordinar zilele acestea. Am supravietuit liceului.
O, stati. S-ar putea sa fiu depresiv. La ora de dirigentie s-a vorbit despre aceasta tema, si prezint 4/5 simptome. Insa..nu toti suntem depresivi? Adica, toti la un moment dat toti ne zicem ca nu suntem buni de nimic, toti ne subapreciem si vrem sa disparem pentru macar cateva minute, ca la unii starea dureaza mai mult si la altii mai putin asta e alta poveste. Sau poate nu.
De acum promit (din nou) sa scriu in fiecare zi. Promit.
Fiti buni unul cu celalalt.

Where is the McDonald's?

Nu am crezut ca ziua de astazi va fi o zi buna. Niciodata nu cred ca zilele sunt bune. Recunosc, sunt un pesimist inrait, insa incerc sa nu o arat in public. Ei bine, cu toate credinta mea in rau si negativitatea de care nu duc lipsa, astazi a fost o zi buna. La scoala totul a decurs surprinzator de normal si la locul lui, toata lumea a fost intr-o dispozitie relaxata si usor dezinvolta.
Trecand peste cele sase ore petrecute la liceu, coborand din autobuz in statia mea, mi s-a intamplat o chestie foarte draguta (usor amuzanta as putea adauga). si anume: O masina mare, gri cu multe ferestre si oameni a oprit in fata mea si a verisoarei mele. Dupa ce geamul respectivei masini a fost coborat, o voce tremuranda si nesigura pe ea ne-a intrebat:
,,Where...is...the McDonald's?"
Nerealizand ca limba in care se adresase nu este cea romana, verisoara mea a spus ca a trecut demult de el. Omul, inca confuz, a mai repetat odata intrebarea, la fel de timid si nesigur pe el.
,,Intoarceti-va inapoi,mergeti tot inainte, faceti prima la dreapta, mergeti tot inainte pana vedeti un M mare in cer, acolo e McDonald's-ul, e imposibil sa nu il vedeti." am rapuns eu, bineinteles, pe englezeste. Omul m-a inteles si mi-a multumit pentru informatie, ba chiar mi-a facut si cu mana cand s-a intors. M-am simtit foarte bine, si acum daca ma gandesc la asta ma simt bine. Nu stiu de ce, dar ma bucur ca o fac.
In alta ordine de idei, pentru tema de maine la romana, eu si colega mea de banca avem de prezentat si analizat o pictura. Dupa vreo ora de certuri si batalii pe picturi si diversi artisti, am gasit capodopera perfecta:  ,,Ducesa cea urata" de Quentin Matsys. O pictura care ne-a starnit rasul amandurora, asta pana cand i-am citit o analizare mai profunda a ei.

La prima vedere: O femeie batrana, care incearca prin imbracaminte sa isi ascunda anii, urata, usor amuzanta, insa la a doua vedere: o femeie care sufera.Se observa un boboc de trandafir pe care femeia il tine in mana oprita undeva intre doua gesturi. Poate initial floarea era intentionata cuiva dar respingerea categorica a facut ca mana sa se opreasca undeva la mijlocul drumului, intre iubire si singuratate, acolo unde numai tristetea si disperarea se gasesc. Oricat am cauta pe chipul Ducesei  nu vom gasi acel suris provocator, privirea ei are un aer absent. Poate cel mai rau e nu atunci cand nu primesti ci cand daruiesti ceva din toata inima in mod gratuit dar nu ti se accepta.Trasaturile ei distorsonate pot avea un scop ridicol sau pot semnifica o boala a femeii. Si totusi sarmana femeie a trait o viata intreaga cautand iubirea fara sa o gaseasca. Daca gesturile ei nu sunt altceva decat o ultima incercare disperata de a fi fericita? Daca treci de limitele auto-inpuse de societate cazi in ridicol si in grotesc, intr-o lume carnala iubirea are o varsta determinata.

Fiti buni unul cu celalalt.

Procent de 1 fericire

Nu stiu daca ar trebui sa ma prezint. Nu cred ca blog-ul acesta va fi citit/comentat/vizualizat de oameni. L-am deschis pentru a tine un jurnal zilnic (zic eu); mi-am promis mie insumi ca voi face asta, numai stiu exact in ce circumstante insa imi place sa imi tin promisiunile. Revenind, chit ca nu sunt adeptul chestiunilor de bucatarie am sa fac o prezentare scurta, si dupa trec la rezumatul zilei de azi.
Sunt un elev in clasa a 9-a, profil de Stiinte ale Naturii (fostul Biologie-Chimie). Visez sa ajung cufundat in medicina, insa nu sunt cine stie ce as la chimie si biologie- ironia sortii, nu-i asa? La cei cincisprezece ani ai mei, nu am cunoscut evenimente importante, pot spune ca viata mea e monotona, insa incerc sa o prezint intr-o maniera maniera mai dinamica (tot ce e posibil cu puterea cuvantului; un adjectiv in fata unui substantiv si dintr-o data totul devine interesant-glumesc). Cam atat cu prezentarea, sincer nu stiu ce as mai putea scrie.
Intr-o alta maniera, sa incepem incep cu ziua de azi.
Luni.
Cea mai lunga zi a saptamanii zic unii, si au dreptate. Dupa prima ora de biologie, unde ca de obicei am scris cu totii ca niste mici si infimi robotei patru pagini de caiete cu file A4 au urmat doua ore consecutive de fizica. Banuiesc ca din postarea anterioara ati dedus cat de mult respect, inteleg si iubesc eu aceasta materie. Prima ora a fost relativ buna, am mers in laborator, unde profesorul a avut grija sa fie bezna pentru a ne arata fenomene de reflexie, refractie s.a.m.d (ba surprinzator chiar am identificat vreo 3 raze pe o aparatura din propria initiativa); a fost o ora draguta, ba chiar am ras- va dati seama, stand intr-o bezna totala mai toata ora, cum sa nu razi?-. A doua ora nu a fost chiar atat de rea, asta bineinteles pana la un punct-era inevitabil ca totul sa decurga perfect in perioada 9.00-11:00-, punct in care dupa ce a terminat de predat, domnul profesor a intrebat clasa o intrebare (stiu, nu am formulat propozitia prea inspirat), stiam raspunsul, insa nu am ridicat mana instantaneu pentru ca necesita deplasarea la tabla; cum am spus nu am ridicat mana instantaneu insa cand am vazut ca majoritatea colegilor mei sunt cu mana pe sus am ridicat-o si eu repede-repejor ca de- poate taman pe cei cu mana jos ii pune sa iasa la tabla. Bineinteles ca dupa ce am fost intampinat cu o replica calduroasa, citez: ,, Tu ai ridicat mana pentru ca au ridicat-o si colegii tai, sau pentru ca stii?" insotita de rasete atat din partea comediantului cat si a publicului, am iesit la tabla. Se putea altfel? (Da.) La intrebarea pe care v-am mentionat-o mai sus (citatul) nu am raspuns pentru ca efectiv am ramas fara grai. Am fugit la tabla, mi-am facut treaba si am plecat in banca, speriat parca de bombe (In caz de va intrebati, nu-nu am fost felicitat, cred eu ca nici macar bagat in seama).
Restul orelor si anume: matematica,istoria si religia au trecut repede si usor. Ba chiar cu vesti bune, la matematica numai dam test maine, il dam joi.
Acasa am dormit pana la sase, mancat si vorbit pana pe la 7-8, dupa care m-am apucat de tema la chimie. Am facut trei din 4 exercitii, nu stiu cat de corect, dar ma simt oarecum mandru.
De asemenea, am mai vorbit cu o prietena cu care numai vorbisem din vara, am stat de vorba o ora si ceva cu ea, am aflat ca s-a mutat (inca din vara) in Italia. Am schimat multe vorbe si pot sa spun sincer ca imi e dor, foarte dor de ea. Este o persoana buna, sincera. Experienta pe care am avut-o cu ea, faptul ca nu am tinut legatura si s-au intamplat atat de multe m-a facut sa ma gandesc...oare toti oamenii buni pleaca?
Ar trebui sa pastrez mai multe persoane langa mine, nu vreau sa mai pierd niciuna.
Fiti buni unul cu celalalt.

Perfectionistii

Ultimele doua zile au fost pentru mine un infern. Bine, a vorbit spiritul adolescentin din mine: poate exagerez, nu un infern, insa au fost cu siguranta opusul unor zile bune.
Banuiesc ca ati vazut macar odata in viata voastra un film sau serial pe tema adolescentilor si a greutatilor lor. Ei bine, mereu se prezinta cazul tipic de romanta, ,fata perfecta intalneste baiatul perfect sau viceversa. Mereu sunt cateva urcasuri si coborasuri, totul pare ca esueaza pe la mijlocul filmului/sezonului, urmeaza lacrimile de rigoare pana mai spre sfarsit insa in ultimul moment toate se aseaza asa cum publicul spera, romantismul (sau binele, depinde cum vreti sa o luati) iese invingator (asta pana in al doilea sezon/film cand toate o cam iau de la capat)! Ei bine, oare de ce nimeni nu abordeaza cealalta fata a liceului? Nu numai problemele de amor, ci problemele de scoala, cele adevarate. Spre exemplu, ca si in cazul meu, tocmai te-ai trezit ca in primul an de liceu ai luat cea mai mica nota din clasa la fizica. "Felicitari,X! Esti campion! Ai luat cea mai mica nota din clasa." cuvintele exacte ale unui profesor extraordinar de bun.  O problema la fel de normala ca si " cu cine voi iesi diseara?!", insa hei, nimeni nu va face un serial de mare succes pe tema asta, nu-i asa? Asa-i.
Pus in fata faptului implinit, iti iei testul si pleci timid in banca. Dupa ora, ce poti face? Tratezi problema cu o latura amuzanta, astfel incat sa nu arati slabiciune, spunea cineva ca liceul e ca o jungla,  si intr-o jungla, cand iti este simtita frica, esti terminat. Revenind,cand privesti partea plina a paharului, esti un "campion", profesorul ti-a tinut minte numele s.a.m.d., nu te mai gandesti ca ora viitoare vei fi material didactic la tabla.
Bineinteles ca fiind intr-o clasa de mici Einstein si mici Newtoni, experti in toate materiile te simti prost, e inevitabil, dar speri cu toate astea ca urmatoarea ta nota va fi mai mare. O nota nu masoara inteligenta unui om, nu? Nu, dar zicala asta nu ajuta, nu pe moment sau cel putin nu pana nu iei o nota substantial mai mare la respectiva materie.
Nu sunt un perfectionist, ca restul. Sunt acel om, perfect de imperfect care a hotarat intr-o zi sa se inscrie la unul din cele mai bune profile reale ale celui mai bun liceu din oras, pentru a da mai departa la medicina, si a aflat intr-alta zi ca a si luat. Euforia si entuziasmul au disparut imediat ce am vazut despre ce este vorba la respectivul profil/liceu.
Bine, cred ca spiritul adolescentin din mine iar a luat-o razna. Probabil, mai mult ca sigur faptul ca am luat o nota mica nu este sfarsitul unei ere, mai mult ca sigur ar trebui sa fiu mandru de mine ca am reusit sa intru pe forte propri unde am intrat, mai mult ca sigur ar trebui sa stiu si sa cred ca pot rezista.
Cu toate astea de ce nu o fac?
Fiti buni unul cu celalalt.